Din punct de vedere administrativ satul Scărișoara face parte din comuna Corbasca din anul 1968, atunci când, prin Legea 2/1968 se comasează comunele Corbasca și Scărișoara, luând numele celei dintâi. Așezarea satului este frumoasă, pe culmile a două dealuri și într-o vale, în partea vestică a Podișului Moldovei, între culmile domoale ale Colinelor Tutovei, la 48 km SE de municipiul Bacău, pe malul stâng al Siretului, fiind străbătut de la un capăt la altul de DJ 252C. Se învecinează la nord cu pădurea și satul Marvila, la sud cu satul Rogoaza, la est cu satul Corbasca, iar la vest cu râul Siret.
Există două teorii care încearcă să explice denumirea satului una geografică: așezarea satului pe culmea interfluvială Scărișoara, care coboară în trepte de la NV la SE, asemenea unei scări, provocate de masive alunecări de teren; și una istorică: vechimea satului este mare, însă poziția sa este relativ recentă, deoarece vatra inițială a fost jos pe malul Siretului, pentru ca în decursul timpului ea să se mute tot mai sus spre culme datorită schimbărilor istorice și geografice.
Cum spuneam, istoria satului este destul de veche, primele mențiuni despre existența unei așezări fiind din perioada culturii Cucuteni, faza A, Neoliticul târziu (2800-1900 î.d.Hs.). Cu toate acestea atestarea documentară este mult mai târziu în 1768, satul fiind menționat pe mai multe hărți: ”Așezările din Colinele Tutovei”, după Condica Liuzilor din 1803, transpunerea pe hartă după ”Statistica răzeșilor” de Petru Poni, 1921 s.a. ”Monografia comunei Scărișoara” din 1958 menționează așezarea satului pe valea Siretului, în punctul numit ”Râpa Pușcașului”, loc care încă mai păstrează și azi puține urme ale fostului sat. ”Marele Dicționar Geografic al României”, vol. V, 1889 precizează despre sat că în 1864, 40 de familii de țărani clăcași, veniți cu 70 de ani în urmă (prin 1820) de pe malul Siretului, au fost împroprietăriți din pământul boierului Pastii în Dealul Moriiși au devenit astfel sat de țărani liberi.
Tot ”Marele Dicționar…” vorbește despre școala din sat înființată în 1908, având un singur învățător și 70 de elevi. Această școală se afla pe locul unde astăzi se ridică noua biserică parohială cu hramul ”Sf. Ap. Petru și Pavel”. Ea a rezistat până la cutremurul din 1940, când a fost grav avariată. După venirea comunismului în 1948 s-a construit o școală nouă care funcționează și astăzi, pe locul alăturat celei vechi, deținut pe atunci de parohie, pe care se afla construită până la nivelul ferestrelor o biserică nouă. De aceea, după anul 2000, s-a făcut o reparație morală parohiei, cedându-i-se vechiul loc al școlii, în compensație pentru confiscarea făcută.
La recensământul din anul 2011 satul număra 843 de locuitori, în afară de 2 familii toți declarându-se creștin-ortodocși. Ocupația de bază este agricultura cu cele două ramuri ale sale, făcându-se precizarea că inclusiv în timpul comunismului satul a fost apreciat, aici construindu-se una dintre cele mai mari unități CAP din județ. Datorită acestui fapt satul a beneficiat și de unele utilități, precum apa curentă și drumul asfaltat, inexistente în celelalte sate ale comunei.
Biserica veche cu hramul ”Sf. Nicolae” este construită din bârne de lemn și lut, pe temelie de piatră, în formă de arcă, în anul 1862 de Enuța Aga, sfetnic al Mitropoliei Iașilor, și reînnoită în 1879, prin contribuția credincioșilor, refăcându-se catapeteasma și adăugându-i-se un pridvor de scândură. Biserica este refăcută în 1956, în timpul păstoririi pr. Emilian Crăciun, atunci când este întărită temelia de piatră cu un soclu de beton, iar pridvorul de scândură este înlocuit cu altul de zid. O refacere mai amplă are loc după anul 1974, sub păstorirea pr. Busuioc Lupan, atunci când s-au tencuit interior și exterior pereții, s-a înlocuit tâmplăria, iar în anul 2000s-a construit la intrare o clopotniță, unde au fost așezate cele două clopote, unul din anul 1914 (din timpul pr. Micu) și altul din 1936 (din timpul pr. Sion). În prezent acest sfânt locaș încă funcționează ca biserică parohială până la terminarea celei noi, după care va fi complet restaurată, dându-i-se destinația de capelă mortuară.
În anul 2002, pe 29 iunie de Sf. Ap. Petru și Pavel, s-a pus piatra de temelie a unui nou locaș, slujba de sfințire fiind săvârșită de ÎPS Părinte Ioachim, Arhiepiscopul Arhiepiscopiei Romanului și Bacăului, pe atunci arhiereu-vicar al Episcopiei Romanului, care i-a dat și hramul. Biserica este impunătoare ca dimensiuni – 30 L x 15 l x 18 h – fiind probabil cea mai mare din Protopopiatul Sascut. Este construită pe temelie de beton, din BCA și beton armat, acoperită cu tablă și tencuită la exterior în praf de piatră. Până în anul 2014 se ajunsese cu pictura interioară până la registrul inferior, lucrările fiind întârziate și datorită efortului financiar suportat în exclusivitate doar de contribuțiile benevole ale enoriașilor, fără a beneficia de susținerea unor sponsori. După 1.05.2014 a fost numit paroh pr. Ailenei Silviu Irinel, prin strădania căruia s-au terminat lucrările de pictură interioară, s-au montat ferestre termopan, s-a confecționat mobilierul bisericesc, s-au pictat icoanele de pe catapeteasmă și s-au executat lucrări de pardosire. De asemeni s-a lărgit considerabil curtea bisericii prin donații ale vecinilor și s-a împrejmuit cu gard zidit întreg perimetrul, în prezent se ridică construcțiile anexe și tehnice. Tot în 2014 a fost reparată și refăcută întreaga casă parohială, unde în prezent locuiește familia preotului.
Din șirul preoților care au slujit în satul Scărișoara menționăm pe pr. Gheorghe Micu, pr. Ioan Sion, pr. Alexandru Popescu, pr. Emilian Crăciun, pr. Silvestru Dănilă, pr. Dumitru Ciubotaru, pr. Busuioc Lupan și pr. Silviu Ailenei care păstorește parohia și în prezent.
Parohia Scărișoara – filia Rogoaza
Satul Rogoaza este situat în extremitatea sudică a comunei Corbasca, de care aparține din anul 1968, atunci când se comasează comunele Scărișoara și Corbasca, iar satul Fofaza este desființat și contopit cu Rogoaza. În fapt până astăzi se respectă denumirile celor două sate care aparțin de aceeași biserică. Până în anul 1986 la Rogoaza exista un pod de beton armat, construit în anul 1907 de ing. Ștefan Mirea, având o deschidere de peste 60 m, cel mai mare din țară, ca soluție aplicată, până în prezent. Acest pod a fost dezafectat ca urmare a amenajării barajului de la Berești în anul 1986.
Satul Fofaza, după ”Marele Dicționar Geografic al României” vol.II, 1889, a luat ființă pe la 1792, înființat de boierul Fofezeanu, ca sat de clăcași. După reforma agrară din 1864 țăranii sunt împroprietăriți, mai ales din moșiile boierilor Enuța Aga și Spiridonici, devenind liberi, asemenea celor din Rogoaza.
Satul Rogoaza este cea mai veche așezare din cuprinsul com. Corbasca, atestată documentar în anul 1437,în timpul domniei lui Iliaș, fiul lui Alexandru cel Bun, menționat cu numele Răgoaza pe ”Harta Așezărilor din sec. al XV-lea”. Totuși putem presupune o așezare mult mai veche a satului, de vreme ce în satul învecinat Corni, la mai puțin de 3 km, a fost descoperit un tezaur cu 140 de monede republicane, din timpul lui Caesar, sec. I î.d.Hs., provenind de la daco-carpii ce locuiau pe aceste meleaguri. ”Monografia comunei Scărișoara”din 1958 menționează înființarea satului în 1652, iar ”Condica Liuzilor” din 1803 menționează satul ca fiind locuit de răzeși. Totuși Cartografia din 1931 precizează extinderea moșiilor boierești și asupra satului Rogoaza, care devine astfel mixt cu țărani răzeși și clăcași. Numele satului vine de la rogoz, o plantă ce crește în locuri mlăștinoase, din care se confecționau rogojini, o îndeletnicire de bază a locuitorilor din vechime.
De numele satului Rogoaza este legat și numele familiei boierești Diamandi, originară din ținutul Bârladului, satul Idrici. Familia Diamandi este cunoscută în istoria începutului de secol XX al României prin cei doi frați – Constantin și George Diamandi. Constantin Diamandi a fost diplomat de carieră, cunoscut mai ales pentru acordul ruso-român numit Convenția Sazonov-Diamandi, care a făcut posibilă alianța României cu Antanta în anul 1916. Tot Constantin Diamandi participă în 1919 la Conferința de pace de la Paris, reușind să așeze România de partea învingătorilor din Primul război mondial. George Diamandi a fost un dramaturg mediocru, dar ca politician putem spune că a fost fondatorul socialismului în România și în Franța, membru al Partidului Muncii. În 1901 el se căsătorește cu Ștefania Simionescu-Râmniceanu, fiica boierului Dumitru Simionescu-Râmniceanu, primind ca zestre de nuntă moșia de la Rogoaza. O dată cu moșia el va moșteni și conflictele cu țăranii, care au culminat cu revolta din 1904, când a fost nevoie de intervenția jandarmilor. Aceste conflicte s-au datorat nedreptăților comise de socrul său, nimeni altul decât personajul principal al romanului ”Viața la țară” de Duiliu Zamfirescu – Tănase Scatiu. Se pare că autorul a avut ca sursă de inspirație a romanelor sale pe acest boier vrâncean. George Diamandi a murit în 1917, cu doar câteva zile înainte de revoluția bolșevică pe care o aștepta, lăsându-o pe Ștefania Diamandi văduvă. Aceasta hotărăște să facă pace cu satul Rogoaza, după terminarea războiului oferind tot ajutorul țăranilor. Astfel ea construiește un dispensar și o școală în 1923, iar apoi, până în 1926 o biserică și o casă parohială pe pământul său, mai jos de cimitir. Biserica s-a dovedit un dar de preț, deoarece vechea bisericuță ce se afla între cele două sate dispăruse, urme ale ei ieșind la iveală cu ocazia alunecărilor de teren din 1971. Sătenii din cele două sate aparțineau de Scărișoara, dovada fiind aceea că primul preot care a slujit în biserica nou-construită după 1926 a fost preotul Gheorghe Micu, paroh și al parohiei Scărișoara. Și următorul preot Ioan Sion a deservit atât biserica din Scărișoara, cât și biserica din Rogoaza, însă el va intra în conflict cu Ștefania Diamandi, deoarece va refuza căsătoria dintre fiica ei Anca Diamandi cu aviatorul Constantin Bâzu Cantacuzino, după ce acesta fusese căsătorit cu sora mai mare Georgeta. Din căsătoria cu Anca Diamandi va apărea Ioana Cantacuzino, cunoscută sub pseudonimul literar Oana Orlea care a murit la Paris în 2014, ultimul moștenitor al familiei Diamandi la Rogoaza. În urma conflictului preotul Sion rămâne doar la Scărișoara, iar la Rogoaza se formează o nouă parohie. Această parohie va activa până în 1971, când satul Rogoaza este aproape jumătate înghițit de alunecările de teren, familiile afectate mutându-se în cea mai mare parte în Sascut, iar biserica din Rogoaza devenind filie a parohiei Scărișoara. Primul preot care a deservit cele două biserici a fost pr. Dumitru Ciubotaru, fost protopop de Târgu Ocna. O a doua grea încercare la care este supus satul are loc în anul 1986, atunci când toate gospodăriile (33 de case) de pe malul Siretului au fost distruse odată cu inaugurarea barajului Berești.
Revenind la biserica din Rogoaza, aceasta a fost construită pe temelie de beton, din cărămidă, sub formă de arcă, cu o singură turlă centrală, fiind acoperită cu tablă. Pentru acea perioadă era o biserică reprezentativă în zonă, impunându-se față de cele vecine mult mai modeste ca arhitectură. Catapeteasma este sculptată în lemn de stejar de meșterul Iorgu Săpătorul sau Spătarul din Roman, predominând vița de vie și bobițele de struguri frumos dăltuite. Picura murală interioară va fi executată în frescă de pictorul Gheorghe Decuseară din Tecuci, ajutat de familia Taflan – soț și soție – care de altfel au refăcut-o și în anul 1952. Apoi pictura a fost refăcută în 1978, preot fiind Busuioc Lupan. Prima sfințire a bisericii a fost în 1926, de PS Lucian, a doua în 1952 de PS Partenie Ciopron, iar a treia în 1978 de PS Eftimie Luca. După anul 2010 biserica este renovată complet la exterior, fiind înlocuit acoperișul și zugrăvindu-se fațada. Apoi din 2014 biserica este reabilitată termic prin instalarea geamurilor termopan și a unei centrale termice pe calorifere, este înzestrată în parte cu mobilier bisericesc nou, iar la intrare este construită o clopotniță nouă din beton armat.
Întocmit,
Preot paroh,
Ailenei Silviu-Irinel
